Meseria de părinte - cum să fiu un părinte eficient pentru copilul meu anxios?

Cuvinte cheie: temperament dificil, ataşament securizant, laude specifice, încurajarea găsirii de soluţii, empatie, supraprotecţie

Întrucât nu ne putem proteja copiii de viaţă, datoria noastră ca părinţi este să-i pregătim pentru ea.

De multe ori le spun părinţilor pe care îi consiliez în probleme de creşterea a copilului, că meseria de părinte este o slujbă cu normă întreagă. În contextul tehnologic actual când avem acces la foartă multă informaţie despre parenting, să fii un părinte eficient poate fi dificil, întrucât e greu să alegi informaţia corectă şi să reuşeşti să o aplici cu succes în cazul copilului tău.

Responsabilitatea ta ca părinte este de a construi o fundaţie solidă, pe care copilul să poată să dezvolte o personalitate armonioasă, un sistem de gândire sănătos şi nu în ultimul rând să poată să se adapteze cu succes mediului din care face parte. Iată câteva abilităţi importante pentru a te bucura la maxim de privilegiul de a fii părinte.

În primul rând, e important să creaţi rutine şi reguli. Pentru un copil rutina reprezintă pereţii unei case, oferă limite şi dimensiuni vieţii. Niciun copil nu se simte confortabil într-o situaţie în care nu ştie la ce să se aştepte. Pentru a dezvolta un sentiment de siguranţă, şi pentru a-i ajuta să se orienteze, copiii au nevoie de reguli. Libertatea fără graniţe îi suprasolicită, în timp ce reperele clare le oferă siguranţă, sentimentul de protecţie şi încredere. Respectul pentru copil îl concretizez sub formă unor reguli, ex. suntem în parcul de distracţii şi îi dăm copilului să aleagă ce face cu banii pe care îi primeşte - se poate da pe ce vrea din câteva opţiuni, în funcţie de o sumă de bani pe care o are la dispoziţie.

În al doilea rând, vorbim despre fermitate. Atunci când decizi ceva, e important să rămâi ferm pe poziţia ta. Când sunteţi hotărât copilul nu va încerca să insiste, pur şi simplu va renunţa. Fermitatea presupune refuzul nostru de a ceda cererilor nemeritate ale copilului o dată ce am luat o decizie trebuie să o respectăm, curând şi copilul o va respecta.

În al treilea rând, încurajaţi şi construiţi pe punctele forte ale copilului, noi abilităţi. Copiii noştri au nevoie de curaj, încurajarea e mai importantă şi mai benefică decât recompensa. Prin laudă verbală specifică („Apreciez foarte mult ajutorul tău. Eşti un copil foarte priceput la aranjatul mesei. Te descurci foarte bine la potrivit piesele lego.”), creştem independenţa şi astfel ne arătăm cel mai bine dragostea părintească.

Un alt aspect tot mai des întâlnit în practica mea de specialitate se referă la grija excesivă pe care părinţii o acordă copiilor sau supraprotecţia parentală. Tot mai mulţi părinţi trăiesc frica de a nu li se întâmpla ceva copiilor lor, şi astfel sunt tot timpul lângă copii sau le urmăresc în permanenţă paşii ori nu-i lasă să facă nimic din ceea ce ar putea reprezenta un posibil pericol: „nu te urca în copac!”, „stai departe de câine”, „nu atinge pisica”, „nu alerga”, „nu mă lăsa de mână”. Rezultatul acestor interdicţii, precum şi alte comportamente de evitare a oricărui pericol, conduc adesea la diferite probleme emoţionale pe care le poate dezvolta copilul.

Sunt copii la 10-12 ani care nu vor să doarmă fără părinţi, le e frică să facă un sport sau să se joace cu mingea pentru a nu se lovi, sau nu vor să meargă nicăieri fără un părinte.

Toţi copiii sunt anxioşi sau speriaţi din când în când, însă atunci când vorbim de forme extreme de anxietate, care îl depăşesc pe copil e recomandat să acţionăm la timp, pentru a preveni tulburări emoţionale grave în viitor. La copiii mici cea mai comună sursă de anxietate este separarea de părinţi.

La vârsta de aproximativ 9 luni, copiii fac diferenţa între figurile din familie şi cele nefamiliare, şi de aceea apare frică de străini, dar cu timpul se vor obişnui să fie ţinuţi în braţe şi de alte persoane decât cele cu care s-au obişnuit deja. La 2 ani copilul învaţă că părintele este separat de el, şi nu o extensie a lui, acest lucru naşte teama că dacă părintele pleacă, s-ar putea să nu se mai întoarcă.

Într-adevăr un temperament mai puţin adaptabil, caracterizat prin timiditate, reţinere sau retragere în faţa situaţiilor noi, agitaţia extremă, alternarea de la o stare la alta - de la vesel pentru moment la agitat, îngrijorat în momentul următor, predispune o persoană la anxietate, dar un rol important îl are şi părintele. Felul în care reacţionează părinţii la temperamentul copilului este vital.

Părinţii care stau tot timpul cu copiii produc dependenţă, care îl fac pe copil să creadă că nu poate supravieţui singur, în acelaşi mod părinţii plecaţi pe perioade lungi de timp provoacă anxietate de separare deoarece copilul învaţă că nu se poate baza pe ei. Atât părinţii prea implicaţi, cât şi cei neimplicaţi expun copilul la riscul unei tulburări de ataşament. Fără un ataşament sănătos copiii nu-şi asumă riscuri şi devini anxioşi. Pentru o creştere şi dezvoltare sănătoasă, e important să ştiu ca şi copil că pot conta întodeauna pe un părinte.

Haideţi să vedem ce înseamnă un temperament asociat cu anxietatea. Spre exemplu, T. este un copil care de bebeluş era solicitant şi devenea foarte uşor agitat. Nu s-a putut adapta unei rutine a orelor de masă, voia să fie alăptat des pentru a se calma. Când trebuia să fie schimbat ţipa până când mama lui venea. Era liniştit şi nu plângea doar atunci când mama lui îl plimba şi îi cânta. Când stătea altcineva cu el plângea până adormea. Se îmbolnăvea frecvent şi solicita multă atenţie din partea mamei. Când a mai crescut, a avut tot mai multe probleme cu schimbările şi cu situaţiile noi - interacţiunea cu alţi copii, adaptarea la şcoală, despărţirea de mama, dormitul singur. Cum l-a ajutat mama lui?

Mama lui şi toţi adulţii care au venit în contact cu el, au adoptat modelul de ghid, învăţându-l metode prin care să devină un băiat descurcăreţ, şi nu au evitat situaţiile de care îi era frică, nici nu şi-au asumat să le înfrunte în locul lui.

  1. Recompensarea comportamentelor curajoase - non-material: timp de calitate petrecut cu copilul, joc împreună, ieşit în parc.
  2. Ignorarea comportamentalor nedorite - îi explic că îl ascult când termină de întrebat, plâns.
  3. Exprimarea empatiei - îl ascultaţi şi îl încurajaţi să găsească soluţii.
  4. Îndemnarea copiilor să facă faţă situaţiilor în mod constructiv - încurajez să găsească soluţii pentru a gestiona situaţia.
  5. Modelarea comportamentelor curajoase - copiii învaţă să se comporte prin observarea modului în care se comportă părinţii.

Atunci când copilul meu se sperie el trebuie să înveţe să facă faţă singur situaţiei, eu ca părinte pot doar să-l ghidez, nu pot să-i opresc frica:

  1. Sumarizez ce spune copilul: “înţeleg că eşti speriat pentru că….”.
  2. Sumarizez opţiunile pe care le are: poate alege să se simtă speriat/ anxios sau să facă ceva pentru a-şi reduce anxietatea.
  3. Nu preluaţi sarcina de la el, ci ajutaţi-l să găsească modalităţi proprii, lăudaţi-l pentru efortul depus, chiar dacă soluţiile nu sunt ideale.

Bibliografie
DeGangi, G.A., & Kendall, A., (2013). Cum să fii un părinte eficient pentru copilul dificil. Manual pentru dezvoltarea abilităţilor parentale. ASCR, Cluj-Napoca.